„Descleștând pumnii” (2021) este al doilea film al tinerei regizoare Kira Kovalenko. A fost discipola marelui regizor în atelierul de cinema al lui Alexandr Sokurov, între 2010-2015.

În acest an „Descleștând pumnii” a încasat un Certain Regard, la fastivalul de la Cannes, și nu doar. Pentru că este un film care aproape că te sufocă, te ține încordat, aidoma pumnilor strânși ai Adadzei, care este realmente captivă între tatăl ei, frații ei și cel care o curtează. O tânără femeie între patru bărbați, dar care pare că este singura cu adevărat vie, neînfricată, capabilă de a lua decizii, chiar dacă se știe că rolul femeii în lumea Caucazului nu este deloc unul de lider...Dimpotrivă.

Adadza este însă fragilă, cu numeroase răni, suferindă; ea își dorește să evadeze, să fugă din acest orășel de foști mineri, Mizur, prins și el ca într-o menghină între munți, prin care trece șoseaua transcaucaziană. Adadza este încleștată între un „aici” sordid, cu un peisaj stâncos, dar cu o realitate de betoane și plasă-tabitz, cu rudele ei posesive, egoiste, cu un tată care are doar o singură cheie, spre a-și ține copii mari în prejma lui, și asta pentru că cel mare, Akim, a și plecat departe, la Rostov-pe-Don, pentru a fi independent, fără tutela asupritoare a tatălui...Adadza, când nu e la butikul mizerabil, în care lucrează, stă în stația de microbuz, în așteptarea fratelui plecat. Așteptarea ei pare un fel de „Așteptându-l pe Godot”, căci nu se știe dacă acel cineva va veni, sau dacă-și va aminti de ea. Dar Akim vine într-o zi, de ziua tatălui, și constată, că Adadza este chiar bolnavă, că are nevoie de ajutor, că tatăl ei și al lor, deși este conștient de traumele și suferințele ei, nu vrea să o lase să plece, căci nu știe cum va rezista fără prezența, ajutorul și supușenia eu. Femeia aceasta tânără este sprijinul și catargul ferm al tuturor bărbaților din această familie, și toți sunt atașați de ea, nimeni dintre ei nu este dispus să o lase liberă...În dorința ei de a pleca de acasă, consimte să-și ofere virginitatea lui Tamik, flăcăul care îi aține calea, dar intimitatea lor este un eșec, și tot atunci Adadza înțelege cât este de imatur și caraghios cel cu care ar fi dorit să întemeieze un cămin, căci i-a propus să o ia la el acasă! Dar Tamik face pasul înapoi, chiar dacă pare impresionat când fata îi arată urâtele cicatrici rămase pe trupul ei, ca urmare a declanșării unei bombe, detonate cândva în școală...înțelegem poate mai profund și mai adânc dramele Caucazului post-sovietic, care trec și prin trupurile mutilate ale foștilor copii. Consecințele încă supurează. 

Kira Kovalenko face un film deosebit de emoțional, captivant, foarte personal, melodramatic pe alocuri. Ea însăși este născută în Nalcik, în Abhazia, într-un spațiu geografic neliniștitor, cu focare de conflicte militare, cu munți care izolează Caucazul de ochiul indecent al străinului. Kira Kovalenko reușește și prin acest film - cel din 2016, Sofichka a fost un foarte matur debut, deși era o ecranizare după o nuvelă de Fazil Iskander! - să ne arate destinul femeii caucaziene la „firul ierbii”, cu camera înserată practic în intimitatea ei smerită, și aparent împăcată cu menghina tradiției locale care o sufocă. Doar că atunci când pare să-și fi descleștat pumnii, sensul existenței proprii se lasă pierdut din urgenta-i intensitate, din responsabilitatea cu care ea însăși s-a investit!

Când Akim decide să o ia cu el, să o ducă într-un spital bun, să o smulgă din brațele încleștate (la propriu!) ale tatălui său posesiv, Adadza nu mai pare deloc fericită, nici zâmbitoare, ci mai degrabă dimpotrivă, căci în goana motociletei, care o duce spre un nou destin - aruncă din pumnii descleștați traista în care se află pașaportul (actul ei de identitate, ascuns de tatăl ei, ca fata să nu plece de acasă!), actul care o făcea liberă, independentă, o femeie care să-și asume propriu destin. Ceața incertitudinii devine ea însăși substanță filmică, iar spectatorul este lăsat să guste din plin din vagul acesta...          

Numele lui Teodor Currentzis / Θεόδωρος Κουρεντζής (născut în 24 februarie 1972, la Atena) este acum pe buzele tuturor celor care urmăresc îndeaproape fenomenul muzicii clasice, cea de pe marile scene ale lumii. Este comparat cu faimoșii compozitori din trecut (Karajan, Kleiber, Mravinsky etc.), dar el încearcă (și reușește!) să fie doar cine este, absorbind cu mare curaj, tărie de caracter și dragoste întreaga putere a muzicii, asumând totodată, din plin, statutul emigrantului. Este un neliniștit, un pasionat, și mare dușman al rutinei! Locuiește în Rusia din 1994, unde a studiat până în 1999 cu dirijorul rus Ilya Musin (1904-1999), până la moartea proeminentului mentor. De atunci a condus diverse orchestre muzicale în Novosibirsk, Perm, Moscova, Sankt-Petersburg, iar de ceva timp a fondat propriul colectiv, devenit faimos în lumea întreagă: MusicAeterna.

Acum ceva timp, în iulie, deși dirijorul este o prezență activă în mass-media, oferă interviuri, a jucat și ca actor - a oferit un interviu special jurnalistei Alёna Dolețkaya (un nume legendar în Rusia, cea care a condus toate marile publicații glossy, în versiunea lor rusească!), postat în youtube, iar parcurgerea acestuia m-a asigurat, că experiența muzicală și de viață, împărtășită de dirijor, trebuie transmisă la cât mai multă lume căci, să ne înțelegem,  vocea lui în Rusia sună altfel, diferit, decât în interviurile cărora le dă curs atunci când este în Occident. Unul recent, din zilele trecute, mi-a întărit și cimentat această convingere.   

„Revolta Primăverii” (2013)

Se spune despre tine că ești un tiran...iubit!

„Iubesc oamenii, iar lucrul meu intenționează să-i facă pe oameni fericiți. Dar sunt conștient că efortul meu este unul utopic, pentru că este imposibil să-i faci fericiți pe semenii tăi; poți însă încerca asta! Numai atunci, cred, se va schimba lumea.

Omul fericit este acela care are fericirea înăuntrul său, o fericire autonomă; de aceea eu nu cred în oamenii care „împart” ceea ce ei cred că este fericirea...Dorința aceasta, de fericire, trebuie să fiecare din noi. Însă omul trebuie ajutat să conștientizeze, că are propriile resurse. Atunci, piramida din noi se va transforma în strălucire... Tirania, din acest punct de vedere, este doar un interval de timp, un interludiu propedeutic. În consecință, cu cine mă numește „tiran”, sunt de acord, dar doar în sensul celor descrise anterior. 

Ce crezi despre clișeu și disonanță

Clișeul este o mare nereușită, se înțelege!

Doar că școlile noastre ne învață anume asta, clișee...de aceea, e nevoie ca la fiecare doi ani să ne ardem toate statuile, și să recunoaștem cât de caraghioși suntem, cât de ridicoli. „Disonanța este puterea majoră a muzicii”, spunea Ceaikovski, și sunt întru totul de acord, pentru că anume această coliziune înnoiește muzica, și sfarmă rutina.

Acum trăim o „epidemie a comunicării”, când ți se inoculează ideea că nu mai ești singur, pentru că ai internet; poți fi tot timpul acolo; nu mai e nevoie să te simți închis, izolat; îți faci un blog, și de acolo critici tot, ai toate părerile, și le atăți tuturor „cine este cel mai deștept”. Politețea nu mai e obligatorie. Astfel, îți găsești locul în lume, în această lume. Pe vremuri trebuia să ieși, să cunoști oameni, să cunoști persoane, să te scuzi...nimic din astea nu mai sunt necesare acum.

Este important să te îmbraci conform standardelor modei, să fii la pas cu aceasta? 

Trebuie să te îmbraci astfel, ca și cum anume în tine se vor întâlni trecutul cu viitorul, tocmai de aceea nu-mi place să fiu la modă, pentru aceasta vorbește doar despre acum...Mai mult, parcă avem obligația să aparținem uneia dintre comunitățile lui „acum”...față de care nu avem afinități celmai adesea. Mă iubesc pe sine ca parte a acestei lumi; pot să iubesc sau să detest propria-mi creație, ceea ce fac, dar nu pot să mă displac în contextul acestei lumi, în care trăiesc.

Ai vorbit un unele interviuri despre mândrie; ca om credincios, ca unul care merge în Sfântul Munte, cât de grav este acest păcat?

Meteahna mândriei este, pentru omul credincios, dintre cele mai neliniștitoare. Mândria e mama tuturor păcatelor. Trebuie să înțelegem următoarele: oamenii mândri, sau cei care caută cu tot dinadinsul să li se confirme cine sunt, sunt oameni traumatizați. Când aud oameni vorbind doar despre sine, îmi dau seama că ei spun despre pierderea sănătății lor. Mândria este pentru aceștia ca un panaceu, un soi de compensare a sănătății pierdute. Trebuie să facem diferența, când mândria este o boală, și când putem înțelege și recunoaște, că nimic nu e de la noi, că tot ce facem este un dar; nimic nu ne aparține, din ce facem. Noi nu suntem creatori, ci servitori, meșteșugari...

Știi să-ți ceri scuze, când greșești?

Eu știu să-mi cer scuze, și o fac chiar des...

Cum ar suna Requem-ul la moartea ta?

Eu aș vrea să trăiesc, nu să mor, pentru a evita cât mai mult aceste ritualuri...Este un coșmar să mă gândesc la astfel de lucruri, ele apar ca un vis, dintre cele mai cumplite, cum că aș descoperi pe facebook fotografii cu mine, care a murit, postate cu duiumul la moartea mea. Și lumea mă jelește...Mi-aș dori să mi se întâmple ca unui Clemente Villalobos (muzician-șaman, fondator al grupului inca son, din peru), care a dispărut pe o insulă; și să nu-mi deplângă nimeni lipsa. Doresc chiar să scriu în testament, ca după moarte să se interzică publicarea oricăror fotografii cu chipul meu...  

Am asistat personal la ceea ce s-ar putea cataloga drept „minune” în evlavia creștină.

Eram în galeria care expune „picturi” de Cuviosul Gherontie (Aldea), născut în 4 noiembrie 1934, la Viscri, și trecut la Domnul în noaptea dintre 12 și 13 octombrie 2018, la Betleem. La un moment dat a intrat o doamnă între două vârste, și a întrebat dacă poate vizita expoziția, și dacă trebuie să plătească vreo taxă de intrare.

I s-a spus că intrarea este liberă. 

A plecat prin sălile galeriei, să vadă „picturile”. A durat ceva timp, apoi s-a întors cu lacrimi în ochi, să ne arate că-l avea pe Cuviosul într-o fotografie de pe telefonul mobil, când acesta a fost fotografiat aflat în racla mortuară, la opt zile de la trecerea la Domnul. Femeia spunea că chiar aseară s-a rugat în fața acestui chip, care nu avea semnele înțepenirii, nici a începutului de stricăciune. Iar azi, având treabă în oraș, luând de regulă metroul, a urcat în troleibuz. A repetat, nu lua troleibuzul niciodată. Dar azi l-a luat, iar când acesta a trecut prin fața galeriei, în care erau expuse „picturile”, i-a zărit chipul de pe afișul aflat la intrare. La prima a coborât, deși trebuia să meargă mai departe. Nu știa de expoziție, dar Cuviosul a chemat-o. Părea confuză, și extrem de emoționată, căci nu înțelegea ce i se întâmplă. Bucuria de pe chipul ei era ca o apă curgătoare, nerăbdătoare să se prelingă la vale, spre mare. 

Stătea cu portabilul în mână, și nu se mai dădea plecată. Parcă aștepta să se producă o minune, dar aceasta deja se arătase.  

Cuviosul Gherontie a fost întreaga lui viață un om liber, neafiliat la nicio structură civilă, profesională sau de altă natură. Dar a stat mereu printre oameni, în casele lor, la mănăstire și în recluziune forțată. O viață întreaga și-a pus speranța doar în Dumnezeu, și în forța Acestuia de a-l ajuta să supraviețuiască. Nebunia cuviosului Gherontie consta în faptul, că se ambiționa să rămână un rugător, un ascet autentic, rămânând în societatea mirenilor, crezând mereu că Biserica este comuniunea dintre oameni, un schimb viu și elastic dintre oameni. Nu se izolase de ei nici atunci când aceștia și-au propus să-l prigonească, să-l umilească, să-l condamne, să-l ferece în spitale de psihiatrie. Se știe că orânduirea comunistă nu-și dorea oameni liberi, ci umile angrenaje, robi cu soldă la stat. Ascultarea acestora nu trebuia să fie de poruncile Domnului, ci de litera seacă a directivelor.  Cuviosul Gherontie a ales doar viața în Hristos. Din toate la care a fost suspus, a ieșit biruitor. S-a smerit în toate, și a murmurat laude aduse lui Dumnezeu, chiar și atunci când comportamentul său părea de neacceptat normelor vieții bisericești. Tocmai asta-i adevărata și autentica viață a celor nebuni pentru Hristos: să fie în toate altfel, și să aibă un singur și de neocolit reper: Dumnezeu. Nu oamenilor au de dat „dare de seamă” aceștia, ci doar și permanent Tatălui Ceresc! 

Prin întreaga lui viață, și prin rugăciunile, cântările și binefacerile sale, Cuviosul Gherontie a lăsat un exemplu de rumat pentru creștinii de azi, care decât să înfrunte atacurile și deriziunea preferă să păsărească comunitatea creștină, și să nu se identifice cu aceasta. Noroc că sunt și tineri care gândesc și mărturisesc altfel, decât îi îndeamnă duhurile vremii.

Iar peste toate Dumnezeu veghează neîncetat! 

Într-o carte de „convorbiri în vagonul trenului” Mitropolitul Veniamin (Fedcenko) (1880-1961) propune o temă foarte îmbietoare de discuție asupra statutului creștinului în lumea contemporană, cât este el de dezirabil și necesar societății, pe care el de fapt o refuză și o evită. Au oare dreptate cei care nu găsesc în existența creștinilor niciun „folos”, cam asta ar întrebarea formulată de ierarh? Apologetica creștină, din întreaga ei istorie, se referă la făptura creștinului care la un individ copleșit de ispite, păcate și căderi. Toate rugăciunile, cererile și ascetica în ansamblul ei vorbesc despre nimicnicia și căderea omului, iar Dumnezeu tocmai de accea s-a întrupat, ca să-l ajute pe om să-și recapete statutul de la Facere, să se îndemnezeiască. Scrierile Sfinților Părinți spre asta sunt îndreptate, spre această copleșitoare urcare a omului: cucerirea fără drept de apel a Împărăției Cerurilor. Duhul veghează. Iar omul prin întreaga lui ființă trebuie să se sforțeze ca să-l atragă spre el, să-l facă să lucreze înlăuntrul ființei sale. În deplină smerenie și cu îndelung dobândita înțelepciune duhovnicească. Aici e marea provocare: cum o va face fiecare, căci căile se arată fiecăruia în parte, individual, aparte, întrascuns...Care este măsura? Cum sunt mijloacele, care-s resursele fiecăruia? Duhul e mereu Unul, neschimbat, inepuizabil, necuprins, care dă fiecăruia cu prisos, și după măsura celor trebuncioase, spre mântuire. Deci, cât din bagajul și lumina aceasta sunt vizibile celor care ne cred fără „folos”? Existența noastră la ce folosește, dacă faptele noastre, exemplele noastre, viața și lumina pe care o captăm, nu sunt necesare la cât mai mulți dintre semeni? Suntem „contagioși” sau ținem pe Dumnezeu doar pentru noi, în chip egoist, sublimat poate?! Provocator este faptul că deși viața noastră noi o credem nevrednică, căzută, păcătoasă, tot noi trebuie să devenim în același timp model și câmp magnetic, temei și chezășie spre mântuire. Iar drumul acesta este veșnicie, sprintena încurajare pentru fiecare credincios autentic, al cărui gând spre Dumnezeu este neîntrerupt, plin de speranță, dar și încurajând pe cei din preajmă. Să nu ne descurajăm, ci neîncetat să urcăm, să prosperăm duhovnicește, să grădinărim sufletele cu ce-i mai bun și ziditor, să creștem - căci creștere este tot ceea ce gândul smerit ne îndeamnă să facem, și să spunem. Dar mai puțin cuvintele ne ajută, ci viața plină de fapte bineplăcute Domnului e cea care ne saltă, și ne însuflețește, care ne desface aripile spre zborul duhovnicesc.

Tema aceasta este vastă, incomensurabilă, dar se poate rezuma și la mai puține cuvinte, mai degrabă iuți îndemnuri, mici „împunsături” camaraderești, care să devină o smerită agapă duhovnicească, din care să se hrănească frații și surorile, o cunună de slove în care doar Dumnezeu să fie aroma supremă. Dacă s-a schimbat ceva în lumea ultimelor decenii, apoi tocmai „pofta de Dumnezeu” a slăbit în cei mai mulți dintre semenii noștri; or, îndemnul pe care l-am articulat în duminica aceasta țintește, dorește și intenționează o reîmpăcare a oamenilor cu Dumnezeu. Ca să-și dea seama - Ce fel de Dumnezeu avem!

„Gustați și vedeți, căci bun este Domnul”!     

Boris Jitkov (1882-1938) a fost un scriitor sovietic cu o imensă popularitate în primii ani ai puterii sovietice, născut la Novgorod, în ziua de 30 august (stil vechi). Notorietatea lui i-a fost dată de scrierile pe care le publica, în special cele dedicate copiilor și adolescenților, în care temele centrale erau:  a explorărilor, călătoriilor, descoperirilor de tot felul, a progresului științific etc.

La începutul anilor 1940 (finalizat, prin 1932-1933) Boris Jitkov a scris un roman despre evenimentele revoluționare din Rusia anului 1905, intitulat Viktor Vavici. Prima parte a acestuia a apărut în 1929. Acest roman, format din trei părți, Jitkov l-a considerat ca fiind cea mai importantă scriere a vieții sale literare. Dar nu l-a văzut publicat integral. S-a editat însă postum, în 1941, s-a dat repede la topit, căci scriitorul Alexandr Fadeev, după ce a avut răbdarea să cetească acest voluminos roman, l-a considerat „o ratare”, scriind o cronică distrugătoare. Romanului i s-a pierdut urma pentru multe decenii...Nu că a ajuns la index, ci pur și simplu s-a pierdut! Tirajul s-a topit, iar cele rămase prin case și câteva biblioteci, nu au produs acel eveniment editorial major, care ar fi trebuit să devină.  

Redescoperirea acestei capodopere - considerat „ultimul mare roman rusesc clasic”, pus de unii comentatori între canonicele: Doctor Jivago și Donul liniștit (Andrei Bitov, Valeri Șubinski*) - s-a produs de-abia prin republicarea lui în anul 1999, la Moscova. Boris Pasternak a scris despre acest roman următoarele: „Este cea mai bună scriere despre evenimentele din 1905. Și ce rușine că nimeni nu știe de această carte. Am căutat-o pe văduva scriitorului, ca să-i sărut mâna!”. 

Boris Jitkov, se spune, a lucrat cinci ani la această scriere de mare întindere (în format word, cu corp de literă 16, sunt 761 de pagini), și s-a dorit un soi de polemică intelectuală cu lumea aceea din vremea țarismului, care nu a formulat o poziție foarte limpede nici față de problema exploatării, nici față de xenofobia care se manifesta tot mai pronunțat, să nu uităm că în 1903 s-a produs primul pogrom antievreiesc, la Chișinău. Este un roman-frescă, pe mai multe „voci”, cu o puzderie de personaje, care vorbesc, gândesc, interacționează, într-un bricolaj textual amplu, articulat din fragmente, fiecare dintre acestea este intitulat cu un cuvânt-cheie, sau un gând scurt. Sunt cupluri de îndrăgostiți, de tineri revoluționari, de personaje care teatrag prin firescul lor, prin zbuciumul și zbaterile lor interioare. Autorul vorbește prin gândurile lor. Stilul și stilistica formală sunt remarcabile, pe alocuri amintește de Andrei Platonov, alteori, de Maxim Gorki. Dar în ansamblul său este  nimeni altul decât Boris Jitkov - scriitorul care a primit educația elementară în casă, apoi - la liceul nr. 5 din Odessa, unde familia sa s-a stabilit. La liceu l-a cunoscut pe viitorul scriitor Kornei Ciukovsky (pseudonimul literar al lui Nikolai Korneiciukov), unul dintre cei mai cunoscuți și el în vremea sovietică, mai ales pentru scrierile sale pentru adolescenți și pentru tineret, dar și pentru traducerile din marii scriitori americani: Walt Whitman, Oscar Wilde, O. Henry, Mark Twain, Rudyard Kipling.

Boris Jitkov n-a beneficiat nici pe departe de faima postumă a colegului său, Kornei Ciukovsky, despre care se spune că numai cărțile pentru copii au însumat, în 2017, un tiraj total de peste două milioane de exemplare! 

Complexitatea romanului, care arată ascensiunea pas cu pas, dintr-un modest supraveghetor stradal (Околóточный надзирáтель) spre a deveni un participant al pogromului, care se produce în orașul în care acesta slujea...este una care depășește orice altă scriere din literatura rusă a secolului XX. Păcat că alte literaturi ale lumii încă nu au descoperit această scriere!

Deocamdată, a apărut doar o versiune a romanului în limba franceză, la editura Calmann Levy, în 2008.

* https://magazines.gorky.media/october/2001/2/o-kn-borisa-zhitkova-viktor-vavich.html