Până să ajungem la Epifania Domnului, când cerurile se vor deschide, iar cei curați cu inima vor vedea tăriile cele de sus și pe îngeri zburând, doresc să vă arăt cum imaginea iadului se zugrăvește într-o biserica ortodoxă de la Chișinău, cu știrea ierarhilor(?), lăsându-se de-o parte orice urmă de decență, bun-simț, și orice referință culturală se ocultează, căci acestea din urmă chiar sunt a cincea roată la căruță, atunci când un preot dorește cu tot dinadinsul să o ia înaintea diavolului...

Dar mai ales, despre cum se fură pe față o celebrissimă capodoperă occidentală, a lui William Bouguereau „Dante și Virgiliu în iad”, 1850, fără ca acest fapt să nu pară nici măcar o erezie iconografică🧐

Saxofonistul britanic Andy Sheppard (n. 1957) a însemnat pentru mine, începând cu 2009, ceea ce Jan Garbarek a însemnat după mijlocul anilor 90, când l-am descoperit: o revelație muzicală de mari proporții!

Albumul care mi-a revelat un saxofonist de  mare vibrație sufletească a fost Movement in Colors (oare întâmplător?!), apărut în primăvara lui 2009. Iar piesa care m-a făcut să o ascult de ori nenumărate - La Tristesse du Roi, și iarăși nu e un accident că, în primul său album ca lider, Sheppard decide să-și intituleze franțuzește prima piesă, asta pentru că pe la mijlocul anilor 1980 artistul s-a aflat o vreme la Paris, unde a susținut concerte prin cluburi, aproape în fiecare seară. A fost o experiență teribilă, formatoare! Iar prima iubire nu se uită niciodată!

La Tristesse du Roi este o compoziție intensă, sobră, indimenticabilă. Anume de la ea a început dragostea mea pentru acest muzician. Întregul album Movement in Colors este compus din piese scrise de însuși Andy Sheppard. Trebuie spus că acesta a fost ani de zile inside musician în diverse band-uri, dar mai ales în cel condus de inegalabila pianistă americană Carla Bley (n. 1936).

Biografia lui Sheppard este bogată, poate chiar gongoric de extinsă, dar cineva, la un moment dat, l-a determinat să nu se mai risipească, și să-și concentreze talentul, dăruirea & inspirația pe proiecte mai mici, mai de suflet, să le zicem așa...Poate nu e o taină cine era acel cineva, dar nu e cazul să dezvolt aici acest subiect, pentru că el însuși ar absorbi cuvinte multe.

Iar acest lucru, al proiectelor camerale, s-a arătat cu vârf de măsură în intimistul album Trio Libero, unde alături de Sheppard apăreau basistul Michel Benita și tobarul scoțian Sebastian Rochford. Despre acesta din urmă e de spus, că l-am ascultat și văzut într-un festival la clubul Green Hours, în mai 2011. Se remarca printr-o coafură foarte specială, care-i acoperea masiv și copios chipul, dar care se putea distinge ca fiind impasibil, imperturbabil. Absolut nicio urmă de sentiment, pasiune sau implicare. Era prima oară când observam aievea un astfel de muzician, cel puțin în sfera jazz-ului. Acuratețe maximă, fără implicare! Cel puțin nu una vădită.

Iar supriza majoră în materie de Sheppard venea în anul următor, 2013, când tot la ECM Records apare albumul Trios, unde împreună cu safoxonistul se produc pe scenă Carla Bley (pian) și Steve Swallow (bass). Vorba e că Bley venea la această casă de discuri pentru prima oară, și asta după ce Sheppard a editat acolo două albume, în calitate de lider. În 2016 cei trei vor recidiva, cu discul Andanto il Tiempo, pe care încă nu l-am ascultat niciodată. 

În primăvara lui 2015 asistăm la lansarea albumului Surrounded by Sea, prin care se face omologarea lui Andy Sheppard Quartet, format din cameralul trio din Trio Libero, cărora li se alătură poate cel mai electronic muzician al nordului european, Eivind Aarset, prezent în numeroase asocieri muzicale la ECM Records de peste 20 de ani. E cel, despre care Sheppard zice că articulează ambianța cosmică a concertelor. Ei bine, acest lucru s-a resimțit cu vârf de măsură, cred, în concertul de aseară, de la Club Control, în cadrul evenimentelor Jazz Nouveau. 

Era prima mea întâlnire live cu muzica lui Andy Sheppard, cu sound-ul său special, impetuos, melancolic, profund, calculat, minuțios... Doar că omul care mi-a rămas în memorie, indibitabil, a fost tot Seb Rochford, care de data asta era ras în cap, ușor urecheat, cu ochi pătrunzători, cu o expresie a feței fără nicio expresie de fapt. În una dintre piesele de final ale recitalului omul nostru s-a avântat într-un solo absolut abisal, timp în care, după minute în șir, am sesizat un mugure abia răsărit al unui surâs, care părea mai mult a regret...  

Nici nu l-am recunoscut, inițial, știindu-l cu acea chevelure inconfundabilă, cu care l-am cunoscut cu ceva ani în urmă...era toboșarul din spatele propriei coafuri, devenite brand. Acum seamăna cu Nick Bärtsh - pianistul elvețian, care m-a lăsat fără grai, când l-am auzit prestând într-un concert la Sala cu Orgă din Chișinău...Într-un anume fel, cei doi se înrudesc ca spirit, nu doar ca înfățișare. Amândoi ilustrează un soi de detașare, care poate fi asemuită unei estetici zen. Poate e doar o speculație de moment. Dar valabilă în cazul lui Bärtsh, declarat adept al practicilor orientale. Oricum, dincolo de asemuiri, comparații & paralele, Seb Rochford rămâne un personaj al expresiei muzicale mai presus de cea facială, fiziognomică, care mulți muzicieni ajung chiar să o caricaturizeze. Și apropos de chipuri, Andy Sheppard se remarcă prin niște ochelari retro, mereu cu aceeași tunsură scurtă, cu obraji care par modificați de atâta suflat în saxofon. Pare un tip foarte blajin, rezervat un bon-viveur, un sibarit și un glumeț moderat, deloc miștocar. Un tip autentic british, care vorbește puțin, e respectuos, și face ceea ce știe la cote maxime! E muzicianul pe care-l am la suflet. Alături îl pun de Jan Garbarek, de John Surman...

Ar mai fi de adăogat, că cel din urmă album al celor patru muzicieni, care ne-au încântat la București, Romaria, a apărut la începutul acestui an. Au apărut câteva cronici, iar cea mai simpatică aceasta este, cred: „This quartet's easy chemistry creates a pretty soundscape both inviting and intriguing, and Romaria never loses the airy feel of a cozy reverie even at its busiest”, semnată de Geno Thackara. 

Chiar nu știu dacă pe la noi se mai scriu cronici de întâmpinare la la albumele de jazz, apărute în străinătate, dar eu mai simt nevoia să mă pronunț despre manifestările muzicale de mare calitate, și dacă mă simt inspirat, și de anumite albume cu muzică și, har Domnului, se fac multe în ziua de azi. Cum am făcut-o și acum, după acest minunat concert al Andy Sheppard Quartet, înfăptuit în chip strălucit în seara zilei de 10 decembrie.

textul e mai vechi, e publicat pe fb., în 18 May 2017 at 18:11, dar găsesc că e de păstrat, de ce nu, să-l recitesc...

indubitabil, întâlnirea lui evghenii ghermanovici vodolazkin cu cetitorii săi români poate fi considerat un eveniment major al mondenității noastre literare!

discuția lui cu un scriitor autohton al editurii humanitas, horia roman patapievici, avea menirea, desigur, să ațâțe interesul publicului spre acest nou roman al cărturarului rus, „Aviatorul”.

oricât a dorit interlocutorul nostru să-l descoase în fel și chip pe vodolazkin asupra „nodurilor problematice” ascunse între coperțile acestui roman, era foarte clar că aproape de fiecare dată, adică la cam fiecare dintre întrebări, acesta dorea să facă referire la altceva, să deschidă alte paranteze; nu era deloc întâmplător că vodolazkin a strecurat în această seară trei anecdote pur rusești, care în traducere nu și-au atins deloc ținta, iar domnul patapievici continua să păstreze o gravitate spartană, de neînduplecat.

cele trei bancuri au fost despre: hrușciov, lujkov /darenko, și despre o turistă franceză, rătăcită în zăpezile și gerurile rusești...cel din urmă, savuros, merită repovestit în acest context, pentru că dă seama asupra naturii foarte tonice și pozitive a lui vodolazkin, și care știe să fie un om mai puțin grav, cu simțul umorului, chiar și atunci când vorbește despre răutatea absolută a omului, cea mai presus de cea a animalelor sălbatice...când un câine preferă să fugă în pădure, doar să nu stea în preajma unui biped sadic, hain și violent (o situație descrisă de vodolazkin, a unui om adevărat, care a trăit până în anii 1970, fiind prototipul lui voronin din roman).

bancul lui evghenii: se spune că o turistă franceză vizita rusia, iar seara, obosită și extenuată, nu găsea nicio cazare, unde să rămână peste noapte. căci e știut: hotelurile rusești nu au niciodată locuri disponibile... i s-a sugerat la recepția unuia dintre hoteluri să meargă la o anumită cameră, unde un domn singur ocupa o cameră dublă, iar dacă domnul respectiv o poate primi, atunci poate rămâne acolo peste noapte. zis și făcut. franțuzoaica se postează la ușa cu pricina, bate, i se deschide și explică situația în care se află, că nu are unde rămâne peste noapte. a fost primită, ocupând patul liber. după o vreme, când se stinge lumina, aceasta pretinde că-i este cald, și roagă pe acel domn să deschidă fereastra, că se sufocă. acela, își pune pantalonii, sacoul, pantofii și merge să deschidă geamul. la scurtă vreme, se plânge din nou, că-i este frig, iar domnul, simțit, se îmbracă iar, și închide geamul. apoi, cucoana se plânge iarăși de zăduf, că este încinsă, că arde, nu mai poate suporta, și i-ar face iar bine aerul curat, rece, de afară, atunci același domn o întreabă franc, vrei să trăim în această noapte ca bărbatul cu femeia? la care franțuzoaica, fericită, care de-abia aștepta o astfel de întrebare, sare cu încuviințarea...mintenaș domnul i-a răspuns cu maximă franchețe: „mergi atunci, cucoană, să-ți deschizi singură cât mai larg fereastra”!

un astfel de „contrapunct” la problemele morale și etice descrise în romanul „aviatorul”, făcea ca discuția să nu devină un rechizitoriu asupra aceea ce deja este formulat auctorial, și asupra cărora poate medita cetitorul în chip individual, căci tot vodolazkin o spune: „cetitorul este mereu co-autor, câți cetitori există atâția sunt și autori”, pentru că vodolazkin nu postulează nimic prin scrierile sale, el meditează și formulează întrebări, nu face o literatură pe care bahtin o numește „autoritară” și, din acest unghi de vedere, el nu se consideră un „scriitor creștin”. el este un creștin practicant, dar care poate scrie despre orice, cu maximă libertate, de pildă despre cosmos, despre oraș, copaci, despre viața tihnită de la țară...dealtfel, acesta era și reproșul care i se aduce în rusia, că de ce problemele căinței, păcatului, a milei și a iertării sunt proiectate în roman în planul doi, iar banalitatea vieții de zi cu zi ocupă avanscena? este însăși concepția autorului despre viață și om: cu adevărat fericit e acel om care se simte minunat la sine în familie, în fața samovarului, cu ai săi apropiați, într-un dialog tihnit, iar adevăratul dar al vieții acesta este: frica de a pierde această stare constantă de bine!

iar răul nu are propria sa materialitate, acesta parazitează mereu. răul este insuficiența binelui, sau chiar lipsa acestuia, el gripează rapid binele, și îl sufocă. de la căderea lui lucifer așa a fost...iar anume răul acumulat în oameni a fost principala forță care a dus la victoria bolșevismului în rusia când, practic în câteva zile, a fost zdrobit și mutilat un imens imperiu creștin, vechi de aproape un mileniu, și azi mulți se întreabă: cum a fost cu putință?!? cum s-a întâmplat ca o „gașcă de aventurieri” - cum erau numiți bolșevicii de către adversarii lor - să spulbere rusia țaristă, un imens imperiu, punând în locul acestuia un regim de teroare, violență, umilință, decimare și ură generalizată. vodolazkin răspunde: nu există pe lume doar oameni buni și răi, iar cel mai cumplit păcat nu este nici măcar deznădejdea, ci e lehamitea, e omul căldicel, plictisit de toate, care spune aidoma torționarului voronin din roman: „am obosit”! oboseala aceasta scriitorul o numește „теплопрохладность”...este acea stare în care ajunge omul care nu-și mai asumă nimic, toate-i devin indiferente, relative, „nicicum”; aici se resimte ecoul din Apocalipsă, 3, 15: „îți știu faptele: tu nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte!” și mai departe vine cuvântul pe care l-a consacrat și limba română: „căldicel”: „așa, pentru că ești căldicel - nici fierbinte, nici rece - , am să te vărs din gura Mea” - 3, 16. această „căldiceală” a oamenilor este forța care subminează temeinic triumful binelui! sunt cei care s-au dezlegat și de Dumnezeu și de diavol, și nu e întâmplător că de acest termen, „теплопрохладность”, s-au ocupat mari teologi și cărturari ai rusiei, ca: ivan iliin, serghei bulgakov, nikon rodjestvenski, și iată, în zilele noastre, vodolazkin.

a încheiat evghenii vodolazkin cu o idee care-mi este foarte dragă, și anume, a spus că noi toți, europenii, fie ruși, fie români, fie occidentali, avem nevoie unii de alții, implicit ortodocșii de catolici, și invers; într-o lume în care valorile europene decad sau sunt împinse într-un ungher al desuetudinii, e foarte important să înțelegem că avem toți nevoie să fim împreună, uniți, pentru că aparținem unei imense culturi, în mijlocul căreia a rânduit Dumnezeu să ne naștem!

                 Mai am în cap spectaculoasele sale filme documentare (Happiness, 1995; Хлебный день, 1998 ș.a.), și primul său lung-metraj, Tulpan (2008), iar acest ultim film al lui Sergey Dvorțevoi (n. 1962, URSS, Kazahstan), Ayka (2018), la care s-a lucrat îndelung, preț de câțiva ani...m-a cutremurat de-a dreptul! Și nu atât prin subiect, deși abordarea lui este cu totul diferită de felul în care se disecă problematica imigranților, ci mai ales prin jocul actoricesc al actriței principale, Samal Yeslyamova (n. 1984, Kazahstanul de Nord). 

                  Samal Yeslyamova a jucat în ambele filme ale lui Dvorțevoi, un rol remarcabil, și celălalt - unic! În Ayka o vedem pe eroina cu același nume evadând în plină iarnă dintr-o maternitate, și fuge prin viscol și nămeți, abandonându-și pruncul; pur și simplu nu avea timp pentru el! Fuge și coboară din albul de afară într-un înghesuit subsol, pentru a câștiga bani, jupuind găini, și neprimind plată pentru asta...Revine la un bar, unde locul ei era deja ocupat, în timp ce a lipsit scurtă vreme pentru a naște...dă o fugă la o spălătorie de mașini, unde nici măcar nu e recunoscută, deși mai lucrase acolo cu 6 luni în urmă. Sângerând, frântă de oboseală, și epuizată de alergările imediat post-natale, Ayka nimerește într-o clinică veterinară, în căutarea unei toalete, pentru că sângera, și este omenită acolo de o compatrioată. Observă, discret, cum lumea bună și îndestulată, bine îmbrăcată a marii metropole își îngrijește pisicile, câinii, iguana, și alte lighioane, și înțelege că viața ei este mult sub nivelul de atenție, acordat necuvântătoarelor patrupede!  

                       Observă și că igiena în care se află clinica animalelor este superioară acelui adăpost în care ea închiriază un colț, o frântură de loc, delimitată prin draperii ale unei camere, pe care o împarte cu alți emigrante, într-un apartament comunal, în care se află poate câteva zeci de persoane. O promiscuitate de neînchipuit, amintind, de foșgăiala umană din filmele lui Alexei Gherman-senior.

                       Un hostel, îi zice proprietarul care vorbește cu accent georgian, dar de fapt, seamănă cu o fermă de animale, cu ferestre zăvorâte, acoperite cu folie neagră, și care nu trebuie deschise niciodată, nici pentru aerisire...Ei bine, aici se oploșise Ayka, împrumutând bani de la niște conaționali, cu intenția de a-și deschide propria fabricuță de croitorie (un manual despre acest business licărește de câteva dintre secvențele filmului). Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, iar Ayka a ajuns la fundul sacului, și a mai rămas și gravidă, iar acest episod i-a încurcat cu totul socotelile existenței. O vedem evadând din maternitate, și a apoi prestând munci dintre cele mai necalificate, nereușind nici pe departe să adune banii necesari, pentru a restitui datoria, împrumutul făcut și neonorat urmărindu-o precum o umbră. Se pomenește cu recuperatorii față către față, care-i mai acordă două zile doar, pentru a veni cu banii datorați, altfel îi vor vinde organele, îi vor trimite câte un deget al surori sale, prin poștă...tot felul de amenințări, iar Ayka înțelege - cu ăștia nu se glumește; ei sunt în slujba diavolului, iar acesta nu are nicio jenă, nicio reținere, nicio jenă nu-l copleșește...

                    În doua dimineață se trezește cu gândul la copilul abandonat în maternitate, și decide că-l poate oferi ca preț pentru datoria avută. Bandiții acceptă. Îi spun ce trebuie să facă, că va fi așteptată în preajma maternității, după ce av fi recuperat copilul, actele și va întocmi o scrisoare de abandon, renunțând la orice pretenții ulterioare. O vedem în fața șefei de la maternitate, reproșându-i că vin cu nemiluita la Moscova, unde se plodesc, și-și abandonează copiii. Fenomenul este îngrijorător, și numărul celor abandonați crește. În general fetele din Asia Mică (Uzbekistan, Tadjikistan, Kârgâzstan...) sunt foarte prezente în Rusia, în calitate de servitoare, cusătorese, dereticatoare, precum și alte munci necalificate. În presa din Rusia s-a scris mult de-a lungul anilor, că multe dintre acestea se pomenesc cu sarcini nedorite, abandonându-și copiii, sau stimulând o tenebroasă rețea de moașe...

                       Dincolo de drama personală a acestei femei, filmul lui Dvorțevoi supune publicul la o foarte acută problemă, ocultată în general de regizorii ruși, la modă azi - mult mai pasionați de luciul & șarmul capitalismului, în care se scaldă o prea mică parte a Rusiei actuale.

                       Documentariștii din acea țară însă, sunt mai atenți la problema spinoasă a imigranților din fostele spații sovietice, din Asia Mică și chiar Moldova. Lumea europeană nu înțelege, dar nici nu-și dorește acest lucru, că Rusia chiar datorează acelei părți a lumii o mai miloasă și mai umanistă atitudine, pentru că după disiparea URSS, Asia Mică și-a pierdut mecanismele prin care supraviețuia decenii la rând, când acel sistem exista, interdependența creată în fostul imperiu sovietic a generat anumite tipare mentale, structuri și intreprinderi, de care oamenii de acolo nu mai beneficiază, și intervin rapid, vertiginos: sărăcia, disperarea, lipsa speranței, foamea, crunta concurență, dezumanizarea, imposibilitatea de a supraviețui prin oportunitățile oferite la fața locului - lumea se pune în mișcare! Limba rusă e singura verigă care-i mai leagă de URSS, dar le și oferă posibilități de muncă, integrare, promovare și carieră. 

                     Ayka e o bună vorbitoare a acestei limbi, aproape fără accent, și asta o face foarte versatilă, adaptabilă, doar că neșansa cu copilul o descalifică din lupta pentru câștig. Dvorțevoi o plasează în cele mai delicate zile ale existenței unei femei, iar actrița face un rol aproape imposibil, sau mai exact care anume ei i-a reușit: naturalețea lehuzei. Fragilitatea unei femei în această perioadă este și mai hărțuită de vremea cumplită de afară. Dar nu o vedem nicicând plângând, nu o simțim disperată, confuză sau încâncenată, nu se plânge nimănui, nu vorbește cu absolut nimeni despre copil. Doar spectatorul este martorul dramei cumplite prin care trece această femeie de doar 25 de ani. Samal Yeslyamova joacă într-un fel anume, de-ți îngheață simțurile. Trebuie să recunosc, că nu am bănuit niciodată cinema-ul capabil să mă facă să-mi pun mâinile la ochi, să mi se facă pielea de găină...să nu pot suporta felul în care se filmează intimitatea, lichidele și umilințele feminine. Acele momente în care ele vor să fie singure, zăvorâte, nevăzute. Cum este să vezi, de pildă, o cameră de filmat focalizată pe trei țânci sugând voluptuos la mama lor, o cățea sângerândă, pusă pe o masă de operație, iar peste câteva clipe să vezi o femeie mulgându-se, ea însăși, cu chin, pentru că-i crăpau sânii de prea-plinul laptelui, pe care nu-i revendică pruncul propriu, abandonat, lăsat la maternitate?!  Sau, să sângerezi, și să nu ai posibilitatea să te schimbi, să iei ceva curat și uscat pe tine?  

                    Așa ceva, cred, cinematograful încă nu ne-a adus atât de aproape. Dar fulgul care se topește devine ocean, o mare nesfârșită...Ayka refuză să-și înstrăineze copilul, ea fuge, aleargă din nou, se ascunde în scara unui bloc, se adăpostește de furia albă, de furia iernii, și începe să-și alăpteze pruncul, înțelegem că maternitatea e mai puternică decât orice intemperie, adversitate sau amenințare. Începe să plângă, dar lacrimile acestea sunt singura slăbiciune pe care o vedem doar noi, spectatorii. Ayka nu renunță, căci nu există forță care să o copleșească, și să o înfrângă.

                  De fapt nu știm, care va fi soarta celor doi! Dar oare fimul acesta e făcut doar despre ei? Imensa metropolă e neîndurătoare, nu are milă față de nimeni, nici față de ai săi, nici față de cei străini și neașezați...