Aseară, într-un însuflețit cuvînt vesperal, ținut după Liturghia Darurilor dinainte sfințite, părintele diacon ioan ică jr., atrăgea atenția asupra importanței cruciale a momentului morții (în ziua de miercuri) și învierii lui Lazăr (Elyazar), despre care cuvîntul revelat spune că era iubit (filia) de către Hristos, și este foarte important să înțelegem că acesta era printre oamenii cei mai aproapiați ai Mîntuitorului, poate chiar mai de suflet decît erau chiar Apostolii înșiși...în a patra zi de la moartea cea „spre slava lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu”, Hristos stă în fața peșterii mormîntului lui Lazăr, și „a lăcrimat”.

Un tînăr savant de origine siriană, care predă într-o facultate din Rusia, suferă de o boală rară: Deprivațiune senzorială / Сенсорная депривáция / sensus deprivatio / Sensory deprivation.

El predă anatomia, iar după cursuri se retrage într-un vechi conac, unde face experiențe pe mici mamifere. Din cînd în cînd îl vizitează sora lui, care-i reproșează lipsa de simțire, compasiune, participare...iar de aici, incapacitatea lui de a iubi și de a suferi, de a simți durerea, fizică și sufletească. Tot aici îl vizitează o bunică cu nepotul său, care e sigură că doctorul îl poate lecui pe mucuțul Sașa. Niciun doctor nu poate formula un diagnostic pentru boala puștiului.

Tema aceasta, a bolnavului care poate tămădui, este pusă într-o formă vizuală de tînăra regizoare din Cecenia, Malika Musaeva / Маликa Мусаевa, discipola lui Alexandr Sokurov, în scurt-metrajul „Turnul tăcerii” (2014); în fond, o lucrare a unei studente din anul 4 (pe atunci); dar după ce parcurgi acest film de aproape 27 de minute rămîi pentru multă vreme descumpănit, pentru că dincolo de scenariul scris de Elisaveta Malamed, înțelegi că semantica temei nu se rezumă la vizualizarea simptomaticii unei boli, ci propune o analiză mai profundă asupra psihologiei bărbatului în raport cu cea a femeii, mai ales în lumea islamică. În centrul acestei ciocniri e relația frate/soră, în care bărbatul e piesa dominantă, irascibilă, dar și melancolică în cele din urmă. Tînărul savant, Ijar, ajunge să înțeleagă că este bolnav, nesimțitor, izolat în acest turn al tăcerii...o întreabă pe Rita, cea care-i deritecă prin casă, cum îl vede ea? Îi propune să o plătească suplimentar, doar să-i zică, cum îl vede ea, prea aspru, prea rațional sau prea liniștit? Ea îl privește cu compasiune, apoi îi spune că el e „incapabil de iubire, ești la fel de impresonal ca și articolul pe care l-am citit ieri în ziar”...la care savantul răspunde, surîzînd: „Un răspuns bun!”

Undeva pe mijlocul filmului asistăm la o scenă lugubră în care doctorul deschide un mormînt, un cavou al cuiva care și-a lăsat, se pare, trupul pentru binele științei, pentru experiențe medicale, și vorbește cu mortul:

Savantul: „Cîndva ai trăit și tu, ai iubit, te-ai bucurat de viață”.

Mortul (al cărui răspuns vine imediat): „Ar fi trebuit ca și tu să trăiești, să iubești, și să te bucuri de toate acum, înainte să ajungi aici, unde sunt eu acum”;

Savantul: „Tu crezi că îmi voi da trupul medicinei?”;

Mortul: „Corpul tău lipsit de simțăminte doar pentru asta se și potrivește”; 

Savantul: „Înseamnă că și eu sunt ca tine, mă auzi?” 

Iar sora sa, Jafa, îl numește: soricel de laborator, mai mult, îi zice că este un monstru. Cînd vine la el încearcă să-l trezească la realitate, vrea să comunice cu el, să-l facă să priceapă că oamenii trebuie să simtă, să-și dorească acest lucru, fie și pentru diversitate. Să-și vorbească despre neputințe, să dialogheze... 

Sper că nu forțez prea mult, dar miza filmului este una a extrapolării problemei lipsei de comunicare, în care bărbatul musulman este endemic bolnav și dominat de privațiune senzorială. Că există, astfel, o barieră mentală de netrecut, o stavilă care face imposibilă toleranța, compasiunea, tandrețea, iubirea, iar cînd simțirea durerii proprii este patologic absentă, a provoca durere și siferință altora devine o virtute și un scop nobil, care scuză orice mijloace. Poate că de boala asta suferă „armata islamică”, pare să se întrebe în chip subtil autoarea?

Singura ființă de care doctorul se simte cu adevărat atașat, și o actentuează Malika Musaeva, este chiar sora sa, care-i amintește de copilărie, de vremurile în care   

Un loc aparte îl ocupă în această nuvelă filmică coloana sonoră, care este diversă și melanjează muzica unor mari compozitori, precum: Gaunod, Eric Satie, Sofia Gubaidulina, dar și voci incredibile, ca cea a Antoninei Nejdanova (1873-1950) și a cîntăreței libaneze Fayruz (n. 1935), precum și prezența deloc discretă a celui care a fost Muslimgauze (1961-1999); un film deloc comod propune și o paletă muzicală pe potrivă, dar discret, dozat, subtil, simțit.  

Cercetătorii Evului de Mijloc au astăzi minunata șansă de a vedea vestigiile trecutului prin sita restaurărilor/conservărilor mai recente sau din ultimele decenii, de care au beneficiat monumentele, artefactele izolate sau chiar întregi situri arheologice. Acest privelegiu nu-l aveau savanții de acum cîteva decenii; de aceea, în bună măsură, materialul ilustrativ inclus în albume și teze de doctorat, și-a cam pierdut utilitatea.

Pornind de al această constatare, apariția în acest an a cel puțin 2 publicații, care au în centrul preocupărilor savante arta noastră medievală, dă posibilitatea să scrutăm cu ochi noi trecutul autohton din sfera iconografică. Este vorba despre pe de-o parte despre albumul: Sfântul Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul : tradiţie şi modernitate în arta brâncovenească; iar pe de alta, despre catalogul: Iconostase din București. Secolele XVII-XIX. Ambele au fost publicate de editura Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, Cuvântul Vieții.

Dacă primul volum pregătea și întregea năzuința canonizării lui Pârvu Mutu, devenit după urcarea în rîndul sfinților -- Cuviosul Pafnutie, cel secund, catalogul, este o cercetare ceva mai „abstractă” și mai analitică, astfel că problematica iconostasului devine o abordare de pionerat, cel puțin în spațiul cercetării românești. Cele patru autoare: Cristina Cojocaru, Elisabeta Negrău, Sultana-Ruxandra Polizu, monahia Atanasia Văetiși și-au propus să aducă spre o mai largă cunoaștere exemplul a 15 catapetesme din bisericile capitalei României, împărțind/clasificînd aceste piese ecleziastice în felul următor: „iconostase brâncovenești” (7 exemplare), „iconostase postbrâncovenești” (2 exemple), „iconostase neoclasice” (2 exemple), „iconostase neobaroce” (2 exemple), „iconostase neogotice” (2 exemple).

Studiul introductiv al repertoriului -- „Unind cele două lumi”. Despre iconostase și rolul lor. Preliminarii la o istorie a iconostaselor bucureștene din secolele XVII-XIX -- este semnat de monahia Atanasia Văietiși, istoric de artă medievală și conservator al colecției de artă a mănăstirii Stavropoleos. Rețin din consistentul studiu al maicii Atanasia următoarea frază: „În bisericile bucureștene există desigur mult mai multe iconostase care pot fi încadrate în categoriile stilistice amintite, după cum există și alte categorii care ar fi putut fi incluse în volum. Cercetarea noastră a acoperit un număr limitat de monumente, intenția noastră fiind aceea de a identifica piesele reprezentative pentru un anumit stil care au fost restaurate în ultimii ani și de a oferi un tablou semnificativ pentru intervalul analizat. Pe lîngă cele șapte iconostase aparținînd epocii brâncovenești, exemplarele cele mai vechi și valoroase, am ales cîte două pentru fiecare epocă artistică prezentată de noi, un criteriu fiind, desigur, starea de conservare. Am consacrat din acest motiv și cîte o rubrică acestui aspect, considerînd important să prezentăm modul în care s-a încercat în timpă păstrarea acestor valoroase piese din zestrea unei biserici. Selecția ne-a oferit posibilitatea de a urmări evoluția sculpturii și structurii arhitecturale a iconostasului muntenesc pe parursul a două sute de ani, de la cel mai vechi exemplar (Cotroceni, 1682) la cel mai recent (Sfîntul Spiridon - Nou, 1860), și, în același timp, de a observa tendințele picturii bisericești și orientarea comanditarilor în intervalul analizat” (pag. 13).

Afundîndu-se în studiul celor 15 iconostase autoarele au purces la un drum lung, anevoios, neașteptat de arid, secetos, pentru că istoria fiecărei piese în parte presupune o identificare cu parcursul istoric al fiecărui locaș arhitectural în parte; unele și-au ocupat locul dintru începuturi în sfînta biserică, și au rămas acolo pînă în zilele noastre, altele au fost strămutate, modificate. Cîteva exemplare au impus metoda interdisciplinară, solicitînd cunoștințe de teologie, iconografie, arheologie istorică, filologică, de paleografie slavă și elină etc. Din rațiuni editoriale însă, întregul material a trebuit unificat, redus la un „numitor comun”, la o formatare standard, astfel că dorința cercetătorilor medieviști de amplificare a materialului pe viitor, va putea duce mai departe acest travaliu de arhivă, bibliotecă și muncă de teren. Pe alocuri e chiar nevoie de o mai amplă deslușire și analiză...

Designul, elegant & atent echibrat, precum și prelucrarea imaginilor aparțin fotografului Daniel Mihail Constantinescu, cel care are deja o fructuoasă colaborare cu editurile Patriarhiei Române.

Să ne bucurăm, în cele din urmă, că în anul omagial al icoanelor și iconarilor am primit acest cadou de mare preț, catalogul Iconostase din București. Secolele XVII-XIX, dimpreună cu o serie întreagă de cărți apologetice, editate sau reeditate, despre teologia icoanei și a picturii ecleziastice în general.