din 3 iunie, de la ora 11...

Este un gând, ales pentru titlu, pe care-l spune undeva Henry David Thoreau, în minunata și nemuritoarea sa carte, Walden sau viața în pădure, publicată în 1854, și care a devenit în timp, de mai bine de un veac și jumătate, un manifest anti-consumerist și un elogiu al individualismului, al unui om care nu a experimentat idei și nevoi sociale stând într-un fotoliu comod și în biblioteci, ci într-o casă de patru pe trei metri, și de doi metri și jumătate înălțime, pe care el însuși și-a construit-o din lemn, și în care a locuit între 1845-1847. Casa era în pădure, pe malul lacului Walden, în Concord, Massachusetts, unde-și câștiga hrana doar prin munca mâinilor proprii, după cum însuși autorul o mărturisește în chiar prima pagină a scierii sale profetice...

Mi-am amintit de acest volum în chiar primele zile în care, anumite împrejurări și restricții, impuse de guvernele statelor lumii, ne-au sechestrat în casele noastre. Fiecare în țara lui, în orașul lui, în găoacea lui domestică. A fost o acțiune concertată, dură, militarizată, și care a reușit să-i împingă pe oameni să stea închiși, timorați, angoasați și liberi să facă orice, dar în casele lor! Cam astfel s-ar defini era virușilor, a lenii de a gândi, precum și a morții programate.  

Thoreau însă a decis singur pentru sine, s-a retras în pădure pentru a-și regăsi sinele, liniștea interioară, sensul profund și primordial al vieții: departe de oameni, de civilizație, de știri, evenimente și informații semnificative... La capătul unui drum înscris de-a lungul a mai bine de trei sute de pagini, înțelegem că omului îi trebuie atât de puțin pentru a trăi cu adevărat, și că ceea ce numim îndeobște viață, este în esență altceva. „M-am dus în pădure pentru că am vrut să trăiesc deliberat, să dau piept numai cu faptele esențiale ale vieții și să văd dacă nu puteam învăța ce avea ea să-mi spună, ca să nu descopăr, când voi ajunge să mor, că nu am trăit. Nu voiam să trăiesc ceea ce nu era viață, căci viața e mult prea scumpă; nici nu voiam să practic resemnarea, dacă nu era nevoie”.

Walden a apărut inițial în limba română în anul 1973, în traducerea lui Ștefan Avădanei și a lui Alexandru Pascu, iar versiunea aceasta a fost și rămâne atât de atractivă, încât cele două ediții recente, din 2016 (ed. Act și Politon), și cea din 2020 (ed. Art), o păstrează (mi-ar plăcea la un moment dat să le pot compara, căci sigur nu sunt identice!). Întradevăr, textul curge și este atât de pasionant, încât te acaparează cu totul, și te face să trăiești alături de autor, în cabana sa atât de neîncăpătoare, și al cărei autor ajunge la un moment dat să conchidă: „...majoritatea poate, în cele din urmă, fie să posede, fie să închirieze o casă modernă, cu toate avantajele ei. Dar în timp ce civilizația ne-a îmbunătățit casele, ea nu i-a îmbunătățit și pe oamenii care locuiesc în ele. Ea a creat palate, dar nu i-a fost la fel de ușor să dea naștere nobililor și regilor”.         

Fără să mă îngrijesc de vreo logică anume...voi galopa prin întreaga carte, spicuind câteva citate relavante, care trezesc apetitul de a parcurge cu maximă atenție întregul volum, pasaje pe care le-am subliniat la vremea la care am cetit volumul.

„O generație abandonează realizările alteia, ca pe niște corăbii naufragiate”.

„Natura e la fel de adaptată și pentru slăbiciunea, și pentru tăria noastră. Teama și tensiunea continuă a unora este aproape o formă incurabilă de boală. Suntem făcuți să exagerăm importanța muncii pe care o facem și totuși, cât de mult rămâne nefăcut! Sau, ce-ar fi dacă ne-am fi îmbolnăvit? Cât de vigilenți suntem! Hotărâți să nu trăim prin credință dacă o putem evita; stând toată ziua în stare de alertă, noaptea ne spunem fără voie rugăciunile și ne lăsăm cuprinși de incertitudini. Așa de total și sincer suntem obligați să trăim, venerându-ne viața și negând posibilitatea de schimbare”.

„Potrivit lui Leibig, corpul omului este o sobă, iar hrana este combistibilul care menține combustia interioară din plămâni. Pe vreme rece mâncăm mai mult, când e cald, mai puțin”.

„...cred că vorbesc cu măsură când spun că, deși păsările cerului au cuiburile lor, vulpile vizuinile lor și sărbaticii colibele lor, în societatea civilizată modernă nu mai mult de jumătate dintre familii au un adăpost. În marile orașe și metropole, unde predomină mai pregnant civilizația, numărul celor care au un adăpost este o mică fracțiune din întreg”.

„Prefer să stau pe un bostan și să știu că-i în întregime al meu decât să mă înghesui pe o pernă de catifea. Prefer să călătoresc pe pământ într-un car cu boi cu circulație liberă decât să mă duc în rai într-un vagon luxos al unui tren de excursii și să respir malarie tot drumul”.

„Referitor la inteligență, am găsit că nu e mare diferență între jumătate și întreg. Mai ales într-o zi, când un sărac inofensiv și simplu, pe care l-am văzut adesea împreună cu alții -- fiind folosiți ca material de îngrădire, stând în picioare sau așezați pe câte un butoi pe câmp ca să nu lase vitele, nici pe ei să se rătăcească --, m-a vizitat și și-a exprimat dorința să trăiască ca mine. Mi-a spus cu cea mai mare sinceritate și credință, superioare sau mai degrabă inferioare  celei ce se numește umilință, că este „debil mintal”.

„Și aici ridică un poet

În anii de demult

O banală colibă de lemn

Ce se pierde-n al vremii tumult”.

„Valoarea unui om nu stă în piele, ca să trebuiască să o atingem”.

„Aș fi cu bucurie reparator de linie, undeva pe orbita Pământului”.

„Opele marilor poeți nu au fost niciodată citite până acum de omenire, căci numai marii poeți le pot citi. Ele au fost citite numai așa cum mulțimea citește stelele, în cel mai bun caz astrologic, nu astronomic. Cei mai mulți oameni au învățat să citească numai pentru a respecta o simplă conveniență, după cum au învățat să socotească pentru a-și ține conturile ca să nu fie înșelați în afaceri; dar despre citit, ca un nobil exercițiu intelectual, știu puține, dacă nu cumva nimic”.

„Câtă vreme oamenii cred în infinit, unele lacuri vor fi fără fund”.

„Viața noastră este măcinată de amănunte. Un om onest nu are nevoie să-și numere mai mult de cel zece degete sau, în cazuri extreme, le poate adăuga și pe cele de la picioare și să arunce restul. Simplitate, simplitate, simplitate! Eu zic să ne lăsăm treburile să fie două sau trei, și nu o sută sau o mie, în loc de un milion, numără jumătate de duzină, ține-ți socotelile pe unghia de la degetul mare...Simplificați, simplificați”.

Aceste documente epigrafice, cum e cel ales pentru titlu, devin la fel de importante, când supraviețuiesc intemperiilor și accidentelor timpului, pe cât de prețioase sunt mărturiile arhitecturale, iconografice, documentare și orale, dacă se conservă într-o stare inteligibilă. Este efortul paleografilor, lingviștilor, istoricilor și fotografilor să le identifice, să le cetească și să le tălmăcească. Inclusiv acestea fac deliciul unui album de artă, al unui ghid artistic, cum e și cel despre care urmează a se face vorbire.

Ideea unui astfel de ghid de artă aparține părintelui Iustin Marchiș, duhovnicul mănăstirii Stavropoleos din București, cel care a mai coordonat și materializat o altă importantă lucrare, care a avut ca temei monumentele medievale din Oltenia,  apărută în anul 2014.

Acum s-a încercat acoperirea unei arii geografice ceva mai ample, și mai complexe din punct de vedere confesional, istoric și multicultural. Oltenia era și rămâne un spațiu prepoderent ortodox, în timp ce Transilvania - prin care ne va purta această nouă apariție editorială - este nu doar multietnică, ci și policonfesională. Albumul „mănăstiri și biserici din Transilvania” (Design Books, 2020). Cartea a fost deja semnalată și frumos comentată, chiar zilele trecute.

Are tot temeiul autorul acestei recenzii, Andrei Pleșu, să susțină:  „Am descoperit lucruri uitate sau neștiute, de natură să mă umple de admirație, dar și de un anumit sentiment al vinovăției. Nu mai știu, nu știm în general peste ce tezaur dormităm, deși zburdăm retoric pe tema „identității”, a „patrimoniului” național, a iubirii de patrie și de neam”.

În acest prim volum au fost documentate 4 din cele 10 județe ale Transilvaniei. În cel secund, care este programat să apară la anul viitor, vor fi cuprinse monumentele din celelalte 6. Ni se propun spre vizitare catedrale, biserici de zid și bisericuțe din lemn, din județele Alba, Hunedoara, Sălaj și Cluj. Unele edificii de cult sunt mai cunoscute, altele aproape deloc, astfel că punerea lor împreună semnalează o premieră editorială de-a dreptul impresionantă, însumând 500 de pagini, format 243/305 mm. Fiecărui județ îi este rezervat câte un capitol, cu un număr inegal de monumente. Și pentr că vorbim despre un ghid de artă, firesc este să prevaleze imaginile, iar acest deziderat este satisfăcut din plin. Sunt foarte multe imagini, abundent și încântător de multe, iar ochiul fotografului (Daniel Mihail Constantinescu) și-a spus din plin și determinant cuvântul. Cu gust și pricepere. Asta și pentru că fotograful a fost personal la toate cele 157 de monumente, care au fost documentate, comentate și analizate, împreună cu părintele Iustin Marchiș. Contactul viu cu opera de artă, cu zidurile vechi și grinzile de lemn, mirosul lor strămoșesc, îți propun ele însele soluția bună de fotografiat, cadrajul și regimul luministic; da, există și aplicații de ajustare, dar devine esențial ca materialul inițial să fie de cea mai bună calitate tehnică...          

Contactul viu este necesar și pentru scrierea textelor, căci îți sugrează dozajul, tonul și priceperea de a găsi echilibrul destoinic între erudiție și verbul literar. Căci nu e destul să știi carte, să ai o bună formație academică, în cazul unor astfel de publicații este foarte important să fii concis, să scrii captivant, să te poți adresa și unui public pricepu, dar și unuia care preferă sfaturile practice, concrete, știe și îi place să călătorească. Acesta din urmă vrea informații cât mai scurte, precise, împănate cu date istorice puține, dar suficiente ca să trezească apetitul călătorului/pelerinului/curiosului mobil...

Cred că cei patru autori, pe partea științifică (Mihaela-Sanda Salontai, Ciprian Firea, Ana Dumitran, Daniel Dumitran), au făcut echipă comună, și au produs un corpus de texte foarte util, competent și care corespunde exigențelor unei astfel de publicații. Bibliografia are 7 pagini, ceea ce ne spune că fiecare dintre semntari a venit cu partea sa de constribuție, acoperind întregul interval cronologic, care este foarte lax: secolele XIII-XVIII. Este o felie foarte importantă a artei transilvănene, cu cele mai noi contribuții care s-au adăogat vechii bibliografii, în parte acestea fiind datorate și faptului că numeroase monumente au beneficiat de ample lucrări de restaurare, în special în zona de pictură parietală, dar și în materie de retabluri și icoane. 

Despre viața monahală, dar și „cuvântul de întâmpinare”, cum era și firesc, a scris coordonatorul volumului: părintele Iustin Marchiș.  

În materie de design al cărții ar fi de vorbit aparte.

Când ai în față circa o mie de imagini, trebuie să le găsești echilibrul și proporția necesare, să le pui în relație cu textul, și să faci și pauze în marea aceasta de imagini color; soluția aleasă, de a intercala între compartimentele dedicate județelor artistice, pagini cu imagini topite într-un gri rafinat, cred că este cea mai potrivită! Este „contrapunctul” necesar, acea odihnă a ochiului de atâta culoare, lumină și mareea de detalii. Griul acesta rezonează sublim cu forzațul auriu, pe care sunt proiectate cele două hărți ale Transilvaniei, cea veche, și cea actuală, pe care sunt marcate monumentele incluse în volumul 1. Spațiul liber al hărții va fi umplut cu popasurile rezervate pentru volumul doi. Și pentru ca acel auriu să nu pară doar un moft al începutului și sfârșitului, artista care a machetat (Ioana Bita Giulea), a propus ca și numele de localități și inițiala fiecărui text - să folosească același auriu. Astfel, acesta străbate întregul volum. Regăsindu-se și la numerotația paginilor. Este, cred, o sugestie subtilă la imperiala cândva strălucire a Transilvaniei, cândva porfira monarhică era mai intensă. La o bună parte a coperții se poate ceti această culoare rafinată a texturii, splendid aleasă, și comandată de la Viena... 

Ca o închidere a cărții, asistăm la o colecție de fotografii alb-negru, cu oamenii comunităților unde și în care au poposit autorii, și care completează astfel tabloul viu al acestei cărți unice, utile și curajoase.  

pe fundalul tulburărilor globale, a căror evoluție a degenerat în chip înfricoșător și neașteptat în ultimele două luni, nu se putea ca suflarea creștină și instituțiile creștine să nu aibă de asemenea o evoluție pe cât de sinuoasă, pe atât de greu de prezis; atunci când am ieșit cu bine din sărbătorile iernii (de la Sfântul Andrei până la Epifania Domnului și Soborul Sfântului Ioan), nimeni nu s-ar fi așteptat să se ajungă la anomaliile și angoasele pe care le trăiește azi aproape întregul glob pământesc.

Acum știm, că nu vom fi lăsați în biserici, că slujbele pascale se vor ține fără enoriași credincioși! Mesajul venit dinspre cancelaria sfântului Sinod este fără echivoc. Dar apar voci răzlețe, din partea unor slujitori, care gândesc altfel, și se exprimă ațâțător, în duhul scrisorii de mai jos; nu că importanța unei astfel de scrisori ar fi crucială, deloc, dar ea poate deveni simptomatică pentru starea de lucruri înlăuntrul corpului eclezial al Bisericii, care nu ne arată demult semnele unității, sobornicității și Duhului comuniunii, a rugăciunii în comun. Personal, sunt ferm convins că Sfântul Sinod a căutat toate soluțiile posibile, strâns și constrâns între o putere militară care domină toate, peste absolut toți cetățenii acestei țări, și un popor ortodox dezbinat, indisciplinat, frivol și pasional, cu puțintică instrucție, dar cu multe frustrări și „practici ortodoxiste”, unele chiar magice. Desigur, adevăratul corp al Bisericii este Hristos însuși, și acesta nu poate fi nici împuținat, nici reglementat de ordonanțe lumești, și nici de „îndrumările” emanate dinspre Colina bucuriei. În El să ne încredem fără rest.

Orice creștin care poartă pecetea Botezului are acum datoria să facă ascultare de duhovnic, să se roage, și să aibă răbdare, să facă milostenie și apostolat - eu personal nu știu o altă formă de slujire, iar în neputințele mele asta gândesc, asta spun și altora. Dacă greșesc, dacă smintesc pe cei din jurul meu prin ceea ce spun și scriu - sunt cu totul în Mâinile Domnului, să mă judece El. 

Redau integral scrisoarea părintelui Ciprian Mega, făcută publică pe f.b. în 7 aprilie, în care tânărul slujitor cere Patriarhului BOR să revizuaiscă decizia unui Sfânt Sinod, și să fie redeschise bisericile noastre în noaptea Învierii Domnului, în noaptea de 18 spre 19 aprilie.

Doamne al Puterilor fii cu noi!

[n. b. Îngroșările de cuvinte îmi aparțin, spre a atrage atenția asupra pasajelor care dau scrisorii un ton mai dramatic, mai patetic chiar].     

Oradea, 7 Aprilie 2020

Preafericitului Părinte DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Părinte Patriarh,

Am citit, cu câteva ore în urmă, declarația purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române: Slujbele din această perioadă, inclusiv slujba de Florii şi cea a Învierii, vor fi săvârşite în biserici, din nefericire, fără credincioşi.
 

Această replică închide, în fapt, o paranteză după șase săptămâni de incertitudine. Cele două intervenții ale Preafericirii Voastre (Comunicatul din 27 februarie și amendarea Comunicatului prin Cuvântul Pastoral din 28 februarie) și înflăcărarea incoerentă a Arhiepiscopului Tomisului rezumă poziția oficială a Bisericii Ortodoxe Române.
 

În urma anunțului domnului Bănescu, înțeleg că așteptarea mea a fost zadarnică. Sub presiunea momentelor grele prin care trece țara noastră, Patriarhia nu are capacitatea să articuleze un răspuns ferm, în duhul Bisericii lui Hristos.
 

De aceea, îndrăznesc să Vă scriu.

Nu Coronavirusul este tema scrisorii mele, ci criza bisericească fără precedent, pe care o generează presiunea mediatică din aceste vremuri.
 

Ca și până acum, Vă voi scrie onest. Vă rog să citiți aceste rânduri în cheia în care Vi le scriu, cea a dragostei și a grijii pentru Biserică.
 

Vă aflați într-o situație foarte delicată. Sub patriarhatul Preafericirii Voastre, credincioșii români - pentru prima dată în istorie! - se pare că nu vor participa la Slujba Învierii și la Dumnezeiasca Liturghie în noaptea Sfintelor Paști.
 

După cum știți, drama va continua inclusiv de Rusalii, în duminica cea mare a Bisericii. Probabil că doar în iulie vor reveni creștinii în bisericile noastre[V1] . Iar din toamnă, experimentul se va repeta, încât vor fi alte rânduri de lacrimi de Crăciun și de Bobotează.

Sunteți, de asemenea, cel dintâi ierarh ortodox care a declarat că Hristos Cel Înviat din morți, Dumnezeul nostru și nădejdea mântuirii noastre, poate fi împărtășit credincioșilor cu lingurița de unică folosință. Dacă, până la apariția Comunicatului din 28 februarie, discuțiile despre lingurița liturgică erau izolate, limitându-se la superficiale schimburi de replici între internauții teribiliști, nefericitul Comunicat întocmit de Preafericirea Voastră a dat naștere unei dispute fără sfârșit.
Justificarea cu cei mai slabi în credință, pe care ați încercat-o în Cuvântul Pastoral, s-a dovedit o jonglerie stupidă, care a produs și mai multă întristare.
 

În Biserica lui Iisus Hristos, Preafericite Părinte Patriarh, se pot împărtăși doar cei tari în credință! Oricare credincios ortodox știe că, dacă în viața lui intervin momente de confuzie sau de oarecare îndoială, până nu le depășește, nu se poate cumineca. Credința este o condiție esențială pentru a te putea împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului!
 

În prima duminică de după Comunicat, foarte mulți preoți s-au aflat în ipostaza stânjenitoare de a-l contrazice pe Patriarh. Au fost și persoane care s-au apropiat de Potir cu lingurița de plastic. Multe provocări au venit din partea ONG-urilor cu politică anticlericală. Iar avalanșa se pare că nu poate fi oprită.
S-au găsit suficienți teologi care să susțină atitudinea celui care, în clipa de față, dă tonul în Biserica strămoșească. În felul acesta, tot ignorantul care răsfoiește presa a putut afla de la teologii noștri open minded că lingurița a fost introdusă în secolul al XII-lea.

Ea, de fapt, a fost introdusă în cultul Bisericii mult mai devreme, înaintea celui de-al nouălea Sinod Local de la Constantinopol (861). Iar constantinopolitanii, cel mai probabil, au preluat practica de la antiohieni.
 

Dar nu lingurița este problema, nici originea ei. Pe cei care ridică această falsă temă îi deranjează, de fapt, Cel Care Se dăruiește pe Sine credincioșilor în căușul linguriței. Nu întâmplător am fost acuzați că folosim succesiv aceeași linguriță pentru a împărți cetățenilor ”alcool”! Câtă durere provoacă această blasfemie în sufletele celor care-L iubesc pe Dumnezeu!
 

Sunt de acord că, în această perioadă, preotul, cu binecuvântarea episcopului său, poate împărtăși bolnavii de Coronavirus după indicațiile Sfântului Nicodim Aghioritul, așa cum apar ele în Pidalion, la tâlcuirea Canonului 28 Trulan. Dar acest pogorământ cred că se poate face doar pentru a-i împărtăși pe cei izolați în saloanele spitalului, de care preotul, datorită rigorilor impuse, nu se poate apropia prea mult.
 

Însă, în contextul acestei absurde presiuni mediatice, lingurița nu mai este un simplu element din instrumentarul liturgic, ci devine măsura credinței sau a apostaziei.
 

Noi știm că, în cadrul Liturghiei, lingurița ar putea fi eliminată doar dacă revenim la practica primară, anume ca fiecare credincios, prin îndelungată cateheză și pregătire liturgică, să poată primi în palma dreaptă Sfântul Trup, cu solemnitatea împărtășirii clericilor. Dar acest ritual presupune ca fiecare să soarbă din Potir, lucru pe care denigratorii noștri îl vor considera la fel de neigienic precum împărtășirea cu aceeași linguriță.
 

Tot datorită Comunicatului buclucaș din 28 februarie, profesorul de Drept canonic (!) de la Sibiu a făcut o demonstrație îngrozitoare, împărtășind credincioșii fără a folosi lingurița. I s- a părut mai igienic să-și umezească degetele în Sângele Domnului și, apoi, să le atingă de buzele fiecărui credincios. Ceea ce bietul canonist considera a fi o abordare nouă e, de fapt, ritualul de împărtășire al sirienilor iacobiți.
 

V-am scris câteva detalii despre lingurița liturgică pentru că, așa cum intuim cu toții, Preafericite Părinte Patriarh, când vom reveni la împărtășirea credincioșilor în cadrul Liturghiei, ni se va impune să renunțăm la linguriță.

Criza în care ne aflăm e accentuată și de bagajul de antipatie, care Vă urmărește de multă vreme, datorită altor momente delicate pe care nu le-ați putut gestiona.
 

De primul dintre ele nu sunteți în niciun fel vinovat. Mă refer la tragicul eveniment de la Colectiv, când, fără să fi greșit ceva, toată ura celor cărora presa progresistă le dirijează emoțiile s-a îndreptat către Preafericirea Voastră.

A venit, apoi, cea mai mare rușine de pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române, cazul pedofilului de la Huși. Preoții din întreaga țară trăiesc durerea că, din pensiile mizerabile ale bieților credincioși, din bănuții văduvelor și ai orfanilor, demonizatul pe care l-ați poreclit episcop retras trăiește ca un pașă, în condiții pe care le cunoașteți foarte bine.

E cazul să ne amintim despre Referendumul pentru familie, o inițiativă neoprotestantă, în care Patriarhia nu avea voie să se implice. Înainte de a face acest pas, se cuvenea să solicitați sondaje, să vă asigurați că proiectul ar avea succesul dorit și, abia apoi, să susțineți inițierea lui. După acel episod, Biserica a ieșit cu imaginea șifonată, iar lupta pentru o societate normală a fost definitiv pierdută.

Pe rețelele de socializare, cele mai multe vizualizări le au clipurile în care Preafericirea Voastră și alți câțiva ierarhi ați elogiat anumiți politicieni pe care poporul îi urăște.
 

Oare ce sentimente se-nfiripă în sufletele credincioșilor care-L caută pe Dumnezeu, când văd că, înaintea lor, lângă Potirul Împărăției, Patriarhul țării sau unul dintre ierarhi îi îndeamnă pe bieții preoți să-i cânte Vrednic este! unui politician corupt și imoral, pe care, nu departe de altar, îl așteaptă amanta pentru care și-a părăsit familia?

Cât pot îndura bătrânicile noastre evlavioase, cu obrajii subțiați de post? Cum să le explicăm acele imagini mamelor care se trezec în miez de noapte, când le adorm copiii, să-și completeze șirul de metanii? Ce credibilitate mai avem înaintea tinerilor care-și iau viețuirea creștină în serios?

De drama aceasta, pe care o trăim ca neam în mijlocul unei isterii mondiale, nu sunteți singurul vinovat. Cumplita prăpastie duhovnicească ni se datorează nouă, tuturor slujitorilor Altarului, că nu ne-am ridicat la misiunea pe care ne-a încredințat-o Domnul și nici n-am știut răspunde încrederii pe care acest popor ne-a dăruit-o.

Am observat, Părinte Patriarh, cum oamenii din proximitatea Preafericirii Voastre caută oarecare complicitate în rândul intelectualilor care, în general, au avut o atitudine favorabilă Bisericii. Teologi cu ținută academică, acompaniați de intelighenția dâmbovițeană, își justifică lamentabil frica și, în cele din urmă, îndepărtarea de logica după care, de veacuri, a funcționat Biserica lui Hristos pe pământ.
 

Poziționarea aceasta este penibilă. Noi nu avem astăzi o intelectualitate cu conștiință bisericească. Cei mai mulți dintre intelectualii vizibili nu sunt creștini asumați, ci au doar o identitate culturală, construită pe valori general-creștine. Această situație nu văd cum poate fi schimbată de o generație de ierarhi și preoți fără conștiință eclezială și în mijlocul unui popor ortodox fără conștiință euharistică.

V-am scris aceste lucruri pentru a Vă conștientiza că suntem responsabili de drama unui popor de oameni hăituiți și depresivi. Nu avem voie, ca Biserică, să îngăduim acestui regim antihristic să lovească în comuniunea poporului român cu Hristos!
Am citit și ascultat opiniile unor ierarhi și preoți că lucrurile acestea se întâmplă pentru păcatele noastre și că e o binevenită vreme de izolare și de pocăință. E cuviincios să gândim așa până la un punct.
 

Observ că fiecare popă a preluat lozinca mitropolitului Hierotheos Vlachos, anume să facem din fiecare casă o biserică. Dar lucrul acesta trebuie să-l facem întotdeauna, nu doar în vreme de epidemie! Biserica mică de acasă (familia) nu poate înlocui niciodată comunitatea parohială, biserica mare, euharistică, Împărăția lui Dumnezeu în realitatea seculară.
Îndemnul la smerită ascultare, la tăcere, la ajunare de Liturghie poate fi înțeles în cheia Păresimilor. Am făcut, deja, un prea mare compromis, îndepărtând credincioșii de Liturghia acestor duminici, când Biserica dezvoltă un discurs teologic esențial pentru echilibrul duhovnicesc al creștinului.

Dar în fața Praznicului Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, Biruitorul morții, trebuie să construim o altă abordare!

Dacă românii vor întâmpina Paștile izolați în casele lor, cuprinși de frică, fără nădejde, însemnă, Preafericite, că noi i-am trădat pe cei care și-au pus nădejdea în noi.
 

Și nu doar pe ei, ci, mai ales, pe Cel Care l-a strigat pe Lazăr, al cărui trup deja putrezise. E cazul să vă amintesc cum mortul, cu trupul bandajat, cu picioarele și mâinile acoperite de fâșii de pânză, cu chipul acoperit de mahrama mortuară, a ieșit afară din mormântul care duhnea a hoit. Lazăr cel mort de patru zile, Părinte Patriarh!
 

Cât de minunat este Dumnezeul nostru, de Care ne ascundem de frica unei răceli! Trăim o panică generală pentru că ne vom îmbolnăvi și vom muri. Dar, oare, abia acum am aflat că vom muri? Nu știam noi asta? Nu propovăduim noi că, înainte de a fi înviați de Hristos Domnul, vom muri?
Eu știam că tema vieții noastre nu e că vom muri, ci cum vom muri!

Ați scris undeva, nu rețin unde anume, că spiritualitatea ortodoxă este în comuniune de gândire diacronică cu Sfinții Apostoli și cu Părinții Bisericii. E momentul să Vă amintiți acest adevăr și să acționați în duhul Părinților, oricât de greu Vi s-ar părea!
 

Biserica are o îndelungată experiență în depășirea epidemiilor. Amintiți-Vă că, în vechime, persecuțiile porneau adesea în vreme de molimă. Păgânii credeau că zeii se răzbună fiindcă nu li se închină creștinii. Dar Părinții Bisericii, cei care, asemenea Preafericirii Voastre, purtau peste umeri omoforul responsabilității pastorale, nu opreau slujirea Liturghiei, ci întețeau rugăciunea.

Legitimând astăzi, ca Biserică, măsurile care ne interzic prezența la slujba Învierii, legitimăm, de fapt, fiara care devorează sănătatea spirituală a poporului român. Legitimăm inclusiv legea care impune educația sexuală în școli, act normativ promulgat în plină pandemie. Și, nu peste mult timp, căsătoriile între persoane de același sex!

Îndrăznesc să Vă propun, Părinte Patriarh, un program pentru a depăși această criză:

1.) Mai întâi de toate, Vă rog să dispuneți o măsură igienică: încetarea transmisiunii slujbelor online! Știți bine că, la nivelul Patriarhiei Române, nu se respectă o rânduială unitară. Au circulat, zilele trecute, înregistrări cu preoți care au săvârșit Liturghia Darurilor Înaintesfințite la Praznicul Bunei-Vestiri. Alții au transmis, în zilele de rând ale Postului, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.
 

Abundă internetul de secvențe înfiorătoare cu preoți îmbrăcați în veșminte, lălăind cântări pietiste și pricesne cu versuri eretice. Nu știu de unde au apărut atâția călugărași pe care nu-i mai încape darul profeției. Am văzut chiar Sfântul Antimis deschis pe masa de bucătărie, cu storcătorul de fructe și fierbătorul în fundal. Cui folosește toată dezordinea aceasta? Incoerența în slujirea liturgică, iconografie și cântare dezvelește haosul pe care, în scurt timp, nu-l vom mai putea gestiona. Aveți deja o măsură de compromis pentru cei care au de gând să vizioneze slujbele online. Nu e nevoie de alte canale decât Trinitas! Știm bine că harul Dumnezeieștii Liturghii nu se transmite în felul acesta, ci e doar o formă de dulceagă amăgire.

2.) Pentru a contracara acțiunile potrivnicilor noștri, Vă sugerez să formați un comitet din medici onești (nu neapărat credincioși, ci oameni cu ținută academică și probitate profesională!), virusologi și microbiologi, care să întocmească, la solicitarea Patriarhiei Române, un raport amănunțit din care să reiasă condițiile de siguranță sanitară care ar trebui respectate pentru a fi oficiată Slujba Învierii, cu participarea credincioșilor.

3.) Pe baza raportului Comitetului medical, un alt comitet, format din preoți de parohie cu experiență pastorală, sociologi și psihologi să întocmească un regulament strict, care să asigure desfășurarea slujbei în vreme de epidemie.
Aceste condiții să le prezentați autorităților de Stat, afirmând cu fermitate că Slujba din noaptea Sfintelor Paști, sub nicio formă, nu poate fi oficiată fără credincioși.
 

Sunt foarte multe fabrici în care, în această perioadă, sute de angajați muncesc umăr la umăr. Acei oameni călătoresc cu mijloacele de transport în comun și sunt incomparabil mai expuși virusului decât credincioșii care vor veni la slujbele Bisericii.
Ne vom lua angajamentul de a asigura un climat adecvat desfășurării slujbelor în siguranță sanitară. Vom spune cu insistență credincioșilor care prezintă minime simtome gripale să nu vină la biserică. Putem chiar să le recomandăm celor care se consideră vulnerabili să rămână în casele lor anul acesta, de Înviere.
 

Slujba va fi săvârșită în aer liber, iar credincioșii vor respecta normele de distanțare socială.

4.) Să Vă asumați crucea de a fi patriarh în aceste vremuri! Aveți minunatul exemplu al Patriarhului Ilia al II-lea al Georgiei.
Cu credință în Dumnezeu, să anunțați poporul că, în aceste vremuri de cumplită încercare, Biserica este alături de popor, pentru popor, în dragostea lui Hristos. De aceea, oricât de greu vor înțelege cei străini de Biserică, vom fi cu toții, cler și credincioși, la slujba Învierii lui Hristos!

Noi știm, Părinte Patriarh, că, dacă vom fi lăsați să ne rugăm nestingheriți, Domnul ne va asculta rugăciunea și va opri mustrarea lui cea dreaptă care s-a pornit asupra noastră.
Și mai știu că eu, ca preot, mă pot îmbolnăvi. Sunt atât de păcătos și de nevrednic de lucrarea lui Dumnezeu, încât nu îndrăznesc să-I cer ca boala să mă ocolească, ci pot doar să mă încred în mila Lui. Dar mai știu bine, Preafericirea Voastră, că Dumnezeu mă ascultă de fiecare dată când mă rog pentru credincioșii pe care îi păstoresc.
 

Suntem oameni ai Bisericii și avem datoria de a gândi în duhul Bisericii. Revenirea la slujirea firească va alunga epidemia!
Și acest lucru nu înseamnă, cum penibil s-a argumentat, să-L ispitești pe Dumnezeu. Ci presupune să te încrezi cu toată ființa ta iubirii Sale milostive.

Părinte Patriarh,

Una din calitățile incontestabile ale Preafericirii Voastre este că ați găsit, întotdeauna, o cale de eficientă comunicare cu politicienii și cu oamenii însetați de putere și măcinați de lăcomie și de gânduri meschine. Pe aceștia ați știut, multă vreme, cum să-i aliniați pentru a Vă susține interesele imediate.
 

Astăzi, Dumnezeu Vă oferă șansa de a fi deasupra clipei grele care s-a abătut peste noi. Folosindu-Vă de autoritatea pe care ați avut-o cândva, cumpănind lucrurile cu luciditate,
dacă veți oferi poporului român bucuria pascală, veți îngropa toate neajunsurile și greșelile de până azi și veți fi considerat, cu adevărat, un patriarh providențial.
 

Altfel, fără curajul mărturisirii, ne veți arunca pe toți în groapa cu lei.

Hristos a înviat!

Preot Ciprian Mega

Undeva pe la începutul minutului al 18-lea, în filmul „Contagion” (2011), personajul jucat de Kate Winslet (dr. Erin Mears📍), vorbește de „fomites”, adică se referă la niște vectori care transmit virusul, iar acesta se transmite prin varii suprafețe, adăugând că virusul poate fi chiar peste tot prezent: clanțe, wc-uri, chiuvete, butoane în lifturi, atingerile dintre noi, fără a mai adăoga: tastele, telefoanele mobile, bancomatele, barele din transportul public, produsele pe care le procurăm în supermarket etc.

În latină „fomes”-itis, înseamnă un lemn uscat, surcele, iască, materie arzătoare, dar și foc. De unde un italian renascentist,  Girolamo Fracastoro (Hieronymus Fracastorius; Verona circa 1476 – Affi 1553), a dezvoltat ideea, într-un tratat („De contagione et contagiosis morbis”) publicat la 1546, că orice, chiar și hainele de pe noi, pot deveni o sursă, sau mai bine spus, un focar de molipsire...Ehei, deci, povestea este veche de când lumea, și noi azi dezvoltăm panici, care chiar nu-și au temeiul. altele sunt interesele reale ale acestor poluări informaționale, decât grija pentru om, pentru noi.

Să avem credință că „niciun fir de păr din capul nostru nu se va clinti”, fără știrea și voia lui Dumnezeu!

Să ne temem de viermii patimilor noastre, care ne mânâncă pe dinăuntru, zi de zi, în chip hidos, precum se arată în secvența cu iuda cel nemântuit, în iconografia creștină, devorat de viermi și germeni infectuoși, nesățioși...